Geani - growing up

 

De fapt nimeni nu zice sau crede asta. În realitate e mai degrabă - ”love me like I want”.

Ultimele luni mi-au arătat că de fapt fiecare ne dorim să fim iubiți într-un anumit fel și cel mai adesea foarte prompt, celălalt să lase baltă orice făcea și să fie 100% prezent și implicat cu noi. Pentru că altfel concluzionăm că nu suntem de fapt iubiți. Poate e un comportament pe care îl păstrăm de când eram bebeluși - aud asta des la prietenele mele, toate cu copii de maxim 2 ani. Îmi povestesc cum cei mici încep să plângă din senin și o țin așa mârâind neîncetat uneori și câteva ore, fără să se liniștească.

Așa facem și noi ca adulți. Sunăm scriem sau spunem ceva unui prieten și așteptăm deplincă dedicare și dacă se poate maximă citire a gândurilor și dorințelor. Faceum uneori tantrumuri de adulți, zicând o vorbă grea și atât de apropiată de adevăr încât celălalt o reține ani buni.

Surprinzător este că la rândul nostru, când e să îi iubim pe ceilalți ni se pare firesc să o facem exprimându-ne așa cum ne este nouă natural. Ne dorim ca celălalt să înțeleagă că forma noastră de iubire este să fim prezenți sufletește de exemplu, și nu să le facem cumpărăturile sau să ne jertfim o seară liberă pentru a le face un serviciu. Sau că afecțiunea noastră arată ca un simplu ”ce mai faci” și nu ca ”îmi pare rău că treci prin aceste greutăți, și să știi că poți conta pe mine”.

Viața ne pune deseori în contexte în care limita capacității noastre de iubire se întâlnește fix cu limita nevoii extreme a celuilalt de a fi iubit într-un anumit fel. Sunt momente în care se fac răni și în care suntem agresori inconștienți. Răni dureroase.

Probabil semnul iubirii profunde și al creșterii sufletești este să găsești de fiecare dată calea să te întorci către celălalt, să te întâlnești din nou cu el și sufletele voastre să se îmbrățișeze din nou. Fie că ești cel căruia îi sângerează rana, fie că ești cel care ține arma cu care s-a făcut rana.

...presupun că aici intervine Dumnezeu și vindecă. Probabil noi singuri ne-am adânci din ce în ce mai mult în prăpastie, dacă El nu ar veni să vindece...așa cum se întâmplă în majoritatea familiilor și prieteniilor.

Cred că cel mai greu într-un mediu nou este să rămâi ”tu”. 

Nu ”tu” în sensul de static și neschimbabil...asta nu e bine pentru că înseamnă că ne-am oprit din crescut...iar asta e aproape final...moarte. Și a fi viu e de căpătâi.

”Tu”, în sensul de a nu deveni ce vor ceilalți, sau a face lucruri pentru că ”dă bine”, sau a face uneori lucruri în care nu crezi din teama să nu fii judecat.

Pare la prima vedere o alegere evidentă...însă schimbarea nu se petrece brusc astfel încât să te poți împotrivi. Ci încet. Știți cum făceam experimentele la școală și ni se explica la biologie că dacă pui o broască într-o oală cu apă și încălzești apa, broasca va fierbe și nu va sări din oală? Mie mi-a rămas asta întipărit în minte...

Așa cred că se petrece și transformarea lui ”tu” în alt ”tu”. Încet, pas cu pas, prin mici fapte sau decizii care te îndepărtează de cine ești. Și într-o zi ajungi într-un punct în care nu îți mai amintești care era rădăcina. Ești în derivă și trăiești destul de plat...Partea interesantă este că în momentul în care ”tu” nu mai ești ”tu” și devii ”ceilalți”, mediul în care ești percepe cumva asta și devii cantitate neglijabilă, trecut cu vederea, neimportant.

Dar este și celălalt fel, cel viu, în care ne transformăm. Cel în care schimbarea vine pentru că ai reflectat și ai găsit în adâncul tău o nouă înțelegere despre tine și despre viață...și ai decis să acționezi altfel decât de obicei, pentru că ai căpătat această nouă înțelepciune. 

Cred și îmi doresc acest fel de schimbare...este ”growing up”. De aceea, când eram mică aveam această expresie ”cu ceea ce simt, înțeleg și gândesc acum, nu sunt/sunt de acord. Dacă peste câțiva ani voi zice altfel..nu știu”.

Soluția? De curând un coleg a postat un meme care zicea ”Do be do be do be do”...e și o recomandare a unui coach cu care am făcut un curs acum câțiva ani :). Pe scurt ea zice să trăim făcând lucrurile, dar din când în când să ne oprim să reflectăm asupra a ceea ce facem..și astfel nu ne vom pierde pe noi înșine și nici nu vom înceta să creștem.

Zilele acestea am realizat un lucru. În fine, în ultima vreme am mai „realizat” eu și altele, dar acest gând mi se tot întoarce. Poate l-am citit undeva, mai demult, și aceasta este doar o aprofundare...oricum ar fi, rezonează în mine:

Să poți să suferi discret, galant, aș spune să suferi în șoaptă, ca și cum te-ai strădui să nu trezești din somn un copil. Să te doară tainic și blând, cu zâmbete ascunse în tăceri, să ții în ochi doar o undă de melancolie și o pace să te înconjoare. Chiar de te doare tare, adânc, precum o rană facută de o țepușă ce s-a adâncit în ființa și în sufletul tău – totuși, la granița pielii aceasta să nu fie cu mult mai mult decât un punct. Să fii demn, nobil în suferința ta – oricum suferi, prin urmare de ce să ”te impui” asupra altora cu durerile tale încărcându-i și pe ei. Deseori, dezvăluind durerea ta și gândurile născute din suferință de nenumărate ori și nenumărator oameni...descoperi...descoperi că durerea își pierde taina, adâncimea. Durerea nu mai curăță. Durerea nu mai aduce înțelegere și sens.

În ziua de astăzi durerile noastre sunt vocale, țipă, le vedem la televizor, le tragedizăm și le telenovelizăm, le vulgarizăm. Ne place parcă să ne exhibăm rănile, să ne urcăm pe grămada de gunoi și să ni le prezentăm una câte una spre analiza trecătorilor. Femeilor le curge rimmelul între șiruri de lacrimi, bărbații beau până cad sub masă și totul e înecat în lumină de reflectoare. Să se știe că suferim, să fie show, să creăm tămbălău și bâlci. În ziua de astăzi durerile trebuie știute și compătimite, nu trebuie trăite...

Prefer...prefer totuși...Tăcerile din piept.

Tăcerile din piept

Aş vrea să fiu aşa uşor
Să poţi să mă respiri fără să ştii,
Să nu mai ies din trupul tău
Decît atunci cînd trupul tău nu va mai fi.

Îmi spui că se întîmplă des,
Iar eu te cred - nimic nu e perfect -
Şi-atunci vorbesc prea mult
S-ascund aşa tăcerile din piept...

Tu vrei să joci fără să rişti
Şi să cîştigi război după război,
Nu-ţi pasă cîţi soldaţi omori,
Nu-ţi pasă că soldaţii sîntem noi...

Tu rîzi cu rîsul tău frontal
Şi-aş renunţa dacă aş fi deştept:
Am răni mai reci decît zăpada,
Mai reci decît tăcerile din piept.

N-am stat şi nu m-am tîrguit,
Ba chiar am oferit mereu mai mult,
Deşi chiar tu m-ai prevenit,
Am refuzat, refuz şi-acum s-ascult.

Şi-apoi, să ştii, e-aşa plăcut
Şi merită oricît să stau s-aştept
În miezul zilei să-ţi aşezi
Tu fruntea pe tăcerile din piept...
(Versuri și melodie - Alexandru Andrieș)

Pentru că ne-am trezit într-o epocă a calculatoarelor, a mişcării rapide şi a ipod-urilor, noi prinţesele ne-am ascuns. Ne-am tupilat după sacouri şi pantofi cu tocuri cui, după expressoare şi motoare, după plannere şi dead line-uri. Şi totuşi, pitită, mititică şi puţin timidă prinţesa a rămas în noi.

Prietenele mele dragi îşi primesc tot timpul nume de prinţese din poveste atunci când se află în dificultate. În momentele respective le plămădesc şi le aloc cât ai zice "vis" numele lor cele adevărate, cele pline de magie care sfârşesc prin a le scoate din încurcătură: Prinţesa Ghiocel, Prinţesa Spiriduşilor, Prinţesa Lebădoi şi alte dinastii nemaiîntâlnite.

Hahaha. :)

De aceea mă bucur nespus şi îmi vine să bat din picioruşele cu pantofi roşii învârtind bagheta magică şi strănutând fulgi de nea când apare (sau se traduce) o carte care ne identifică pe noi prinţesele camuflate în femeile/copilele pe care le ştiţi cu toţii.

Şi iată-ne pe noi (prietenele mele dragi şi cu mine după cum ne descrie cartea):

"...
Prinzesinn von Badabum
Faimoasă la toate curţile europene pentru uluitoarea-i stângăcie, prinţesa Gudrun von Badabum are un trai distrofic catastrofic.
Când râde se alege cu un torticolis; cu-o insolaţie, dacă stă la umbră; cu-o indigestie după ce bea apă.
Ea sparge tot ce-atinge, răstoarnă tot ce-i iese în cale, - să-i stai în preajmă e un stres, o jale. Victimă a stângăciei sale, prinţul pe care şi-l va fi ales s-a dus p-aci-ncolo după mai multe piedici, fractura unui umăr, o mână făcută zob şi alte bunătăţi de-acestea, pe care nu le mai enumăr. Ca să fie pusă,-n sfârşit, la adăpost de pocinoagele, puzderii prinţesa Gudrun von Badabumbumbum a fost trimisă pe o insul pustie, unde trăieşte-n aer liber (şi acum), singură cuc, - fapt ce-o scuteşte de-o mulţime de mizerii.
Dezolată că e izolată, o parte din zi budează, în buduoar, apoi pune, în zadar la cale un plan al evadării sale.

Prinţesa de Pitipitipythia
Pepita de Pitipitipythia e pitică, mult mai pitică şi peltică decât toate prietenele ei.
Cu toate astea, vede bine şi departe, uneori chiar de astăzi până mâine.
Ea ştie luni ce-o să se întâmple marţi, miercuri ce-o să se întâmple joi. Ş.a.m.d. - până duminică.